Larisa zăcea în fața lui, într-o baltă imensă de sânge negru. Grupul e stejari din apropierea locului în care se aflau nu se mai putea distinge în întunericul nopții. Nu! Nu se putea termina acolo, nu printr-o prostie ca cea facută de Larisa. Nu acea să accepte lucrul acesta. Nu acum, și nici în vreo altă vrere...

- Larisa, ridicăte! Pentru Dumnezeu, ridică-te. Ridică-te și luptă, Larisa! Te implor!
- Larisa e deja în lumea pe care tu mi-ai lăsat-o mie netotule. Acum, Larisa e complet a noastră! Sclavă pe veci demonului căreia a călcat pragul pentru a cunoaște...

Un râs rece si zgomotos se răspândi în întuneric, pătrunzând în fiecare celulă a lui Tudor.

- Nu cred! Nu o voi crede până când o voi vedea cu ochii mei!

Rănit, avand brațul rupt, Tudor se târa către trupul inert al femeii. O dâră de sânge se pierdea pe iarba neagră, nu o vedea, dar încă simțea gherele ce-i sfâșiaseră stomacul. Măcar de-ar fi ajuns lângă ea. Măcar de-ar fi știut că luptă în van. Că Hiljaisuus invinseseră... Certitudinea începea să își sape locul în inima ființei muribunde, dar se lupta pentru femeia întinsă doar la câțiva pași de el; contiuna să spere. Larisa nu pute4a fi înfrântă atât de ușor. Ea îi dădea mereu putere. Nu putea să decadă atât de ușor. Nu...

Simți cu vârful degetelor sângele rece al corpului inert din fața sa, nevenindu-i să creadă. Cu o ultimă sforțare întinse mâna după mâna Larisei. Era de gheață, iar Tudor simți cum stomacul începe să-l doară și mai tare. Nu mai rămăsese nimic de făcut. Nimic! Tot ceea pentru ce luptase fusese pierdut în câteva clipe de ezitare, în momentul în care o lăsase pe Larisa să iasă pe ușă. Acum... pierduseră amândoi totul...

- Larisa e a noastră, Dorule...
- Doar penttru că ea a ales lucrul ăsta... Ai grijă Hiljaisuus. Niciodată nu poți ști când tăcerea se poate rupe, când sclavul poate deveni stăpân!

Un alt râs își auzi ecoul în toiul nopții pătrunzndu-i în sânge. Se terminase. Tot ceea ce iubise pe lume se pierduse într-o clipă.

- Mă sfidezi chiar și în ultimile clipe, Dorule... Acum... Să ne asigurăm că nu ai să ne mai deranjezi vreodată. Te vom distruge complet!

Demonul se năpustise asupra bărbatului căzut lângă trupul Larisei, care, cu o ultimă sforțare reuși să se ferească, pentru ca apoi să riposteze, reușind să îl dărâme încă o dată pe Hiljaisuus. Plin de mânie, demonul se ridică, năpustind-se cu toată forța asupra lui Tudor, care, epuizat, nu mai era în stare să se miște, așteptându-și sfărșitul, zâmbind, însă cu ochi reci.

- Hiljaisuus!



- Tudor, eu… eu nu-s de pe aici.
- Știu, Larisa.
- Știi? Cum așa?
- Am plecat de acolo acum o vreme.


- Tudor, eu…
- Te-a găsit.
- Iar visele sunt crunte.
- Împreună…
- Singură, Dorule…


- Și acesta e sfârșitul poveștii, Irina. M-am trezit a doua zi dimineață fără nici cea mai mică zgârietură în locul în care ea mă apărase de ceea ce nu reușisem să înving în lumea aceasta; trupul îi dispăruse și nimic, absolut nimic nu mai lega prezentul acesta de existența ei. Am ajuns acasă; la ea acasă și nimic nu mai părea la fel… Nimic. Pierdusem orice legatura cu existenta ei. De parca... de parca nu ar fi existat niciodata in lumea voastra.
- De ce imi spui mie lucurile astea?
- Pentru ca m-am hotarat sa plec, Irina. Intotdeauna mi-ai parut o persoana puternica, o persoana care poate intelege si percepe o groaza de lucruri din jurul tau.
- Sa pleci?
- Plimbarea de noaptea trecuta mi-a adus aminte de un lucru ce ti l-am povestit, dulce prietena.
- Vorbele batranei. Ale tigancii.
- Exact. Am inteles, in sfarsit ce inseamna. Ma cheama, Irina. M-a chemat tot timpul dupa ea, prin vise, prin semne, iar eu nu am fost in stare sa vad decat in clipa in care am reusit sa uit cu totul cine am fost.

Se ridica de langa femeia ce ascultase aproape fara nici cea mai mica impotrivire intrega poveste, dand sa plece.

- Dorule. In Gradina e un loc special... Se spune ca acolo au murit niste oameni, demult... Niciodata nu am inteles energia emanata de locul acela. Poate tu ai sa o intelegi. Dorule... Sper sa regasesti ceea ce nu ai avut.

O stranse pentru ultima oara in brate, pentru ca apoi sa se intoarca scurt pe calcaie si sa plece fara a privi inapoi. Pasul nu ii incetinise nici o clipa pana ce ajunsese in Gradina, in timp ce soarele coborase de mult sub linia cerului. Ingenuncheat in iarba neagra, in locul in care cu cinci ani in urma cazuse ranit de mana celui ipotriva caruia luptase de partea cealalalt.

- Iata-ma... Sunt aici, la chemarea ta.

Din umbrele noptii un trup se desprinse aproape imposibil de perceput pentru oricine altcineva in afara de ochii lui Tudor. Un puternic parfum de regina noptii se napusti violent asupra narilor barbatului. Venise. Trupul se apropie de el, cu pasi usori si ritmati. O mana ii atinse pieptul pentru ca apoi sa ii treaca acesta, oprindu-se in dreptul inimii si zdrobind-o. Sangele ii navali pe gura, in timp ce trupul se prabusea pe pamant, inert la tot ceea ce il inconjura.

- In cinstea ta! Vin!